„Munca fiecarui om este portretul sau.”

Mai jos o să vă las să savuraţi din munca mea. Cred că ceea ce veţi afla vă va fi de folos pentru propria perfecţionare. Fiindcă monografia de mai jos este doar pentru cei care sunt dornici de cunoaştere. Şi nu una oarecare ci cea spirituală.

P.S.Nu vă relatez toată monografia fiindcă începutul ţine de biografia autorului.

De ce civilizaţie apoi cultură şi nu invers, cultură şi civilizaţie? O întrebare aparent simplă, dar cine ar putea să răspundă la ea? Cine ştie diferenţa?

Civilizație, pentru că Unealta a fost şi este începutul progresului uman; e primul pas în cariera specifică a omului. Anume prin unelte, prin folosirea lor, antropoidul sau omul maimuţă s-a dezvoltat. A început să i se micşoreze maxilarul, dinţii, iar creierul şi alte organe de relaţie au început să se dezvolte şi aşa s-a evoluat spre homo spiens – adică singurul animal civilizat. Aşa ne dăm seama că unealta a dus la dezvoltarea omului, la perfecţionarea lui, e un prim progres al speciei umane. Spre surprinderea mea, tot de la Unelte au început toate, şi muzica şi dansul şi graiul şi poezia şi toate celelalte ştiinţe. E uimitor şi am rămas plăcut surprinsă să aflu toate acestea dar pe de o parte m-am simţit ruşinată că nu mi-am dat interesul să caut mai înainte lucrurile astea, atunci cînd fiind copil îmi puneam zeci de întrebări la care doream răspuns.

Deci, dacă ar fi să dau o definiţie Civilizaţie aş spune că Aceasta este „suma tuturor meşteşugurilor şi uneltelor, prin care omul se adaptează mediului fizic”, adică ceea ce ţine de tehnica materială necesară vieţii. Iar toate adaptările la mediul geografic, ca haina, locuinţa, hrana şi circulaţia nu e altceva decît civilizaţia omenirii.

Acum aş vrea să remarc un lucru, că dezvoltarea omenirii nu e datorată doar uneltei ci şi muncii ca un al doilea pas spre dezvoltare. Astfel acestea sunt două criterii fundamentale după care vedem dezvoltare omenirii. Dacă am sta și ne-am gândi, păstrarea eolitelor acei bolovani primitivi, care măreau puterea de lovire a pumnului, sau scoicile, oasele, bețele și toate celelalte unelte ale lor, nu aveau altă însemnătate decât să te folosești de ele, să le mânuieşti, adică să munceşti. Și aici e interesant un lucru, că în toată seria de animale doar Omul munceşte, iar toate celelalte făpturi duc o viaţă vegetativă.

Prin munca cu uneltele am creat tot ce există acum, muzica, dansul, limba/graiul, poezia, pictura, arhitectura, sculptura, tatuarea chiar, astronomia şi toate celelalte ştiinţe. Cum? Simplu. Orice muncă cu uneltele de obicei e însoţită de sunete.” Piatra cu care spargi nuci, toporul cu care crăpi lemne, ciocanul cu care fărâmi oase … toate, într-o mişcare repetată de mai multe ori la fel, produc un sunet în cadenţă. Când taie un trunchi, lemnarul icneşte după fiecare lovitură de topor. Icnirea aceasta, inconştient exagerată, devine un fel de tact al muncii. Cei care trag sau împing o greutate, de asemenea pornesc cu toții într-un glas, hăuind ca să-şi potrivească opintirile. Fierarul dă una în fier, alta alături în ilău; bărbierul – una în păr, alta în gol… Munca are deci nevoie de ritm, care scapă pe lucrător de încordarea atenţiei şi economiseşte puterea, armonizându-i mişcările. Tocmai din acest ritm al sunetelor legate de muncă s-a născut muzica, atât vocală cât şi instrumentală.” Sau dansul, nu v-aţi imaginat vreodată cum, de unde a apărut dansul? Cînd eram mai mică întrebam pe cei mai mari ca mine cum a apărut dansul? Şi ştiţi ce răspuns primeam? „-D-apoi dansul e de cînd mă ştiu!” Crede-ţi că m-am mulțumit cu acest răspuns? Nu! Abia acum la 20 de ani am aflat de unde provine dansul. „Danțul a fost odinioară legat tot de imitarea muncii. În faza magică a minţii omenești, omul are o concepție de cauzalitate cu totul alta decât într-o fază mai matură. Gestul, ca şi cuvântul ţin loc de faptă. La Niam-Niam, vânătorii (şi chiar femeile) imită mersul elefantului. In Madagascar, femeile samănă orezul mergând în şir: înfig băţul, pun grăunţele, calcă cu piciorul, apoi fac toate alt pas … Privite de departe, parcă dănțuiesc ca pe scenă. Dar ce să mai pomenim de primitivi, când avem atâtea documente din viața antică unde danţul şi munca se văd asociate. S-au păstrat mozaicuri, care arată călcatul strugurilor după tact – un danţ în toată regula, potrivit cu sunetul cimbalelor. Cât despre danţul războinic, ca o imitare a dantului de vânătoare dovezile sunt si mai numeroase. Xenofon descrie mimica unui rege  trac,  care scotea ţipete ca la luptă, se făcea că se fereşte de săgeată etc. Cele mai preţioase mărturii sunt însă tot obiceiurile sălbaticilor de azi.  Când vezi că la unele Piei-Roşii (Tarahumara) din Mexic, verbul a  „dănțui” nolavoa înseamnă si a „muncii” ai dovada pipăită despre înrudirea primitivă a celor două noţiuni până la Identitate.”

Toate astea Noi oamenii le-am dat suflu prin muncă, fiindcă munca, e însuşirea fundamentală a omului. Oricare dintre noi trebuie să fie mai întîi de toate un muncitor apoi OM. Asta este esenţial omului, imaginaţi-vă că nu exista munca, ce făceam? Sau că Omul nu s-ar fi dezvoltat. Unde ajungeam? Și așa totul se va robotiza și omul practic nu va mai munci fizic, intelectual poate, dar să depună muncă fizică la sigur nu.

Stau şi mă gîndesc şi nu pot înţelege, cum înainte când abia se descoperea frumoasa noastră planetă, oamenii trăiau de dragul trăitului,erau lipsiţi de avere, erau neajutoraţi, nu trăiau pentru avere, pentru bogăţie? Doar noi europenii ne-am considerat mai deştepţi şi am vrut să descoperim, să invadăm popoare, popoare care trăiau simplu, popoare cărora le era de ajuns să trăiască cu ce aveau, din ce aveau. Nu aveau ei nevoie de avioanele noastre care erau considerate ca fiind un mijloc de transport comercial, sau, nu aveau ei nevoie de trenuri şi explozive, de toate bogăţiile pe care şi le dorea europeanul, nu doreau palate, conturi în bancă, doreau doar linişte şi să-şi trăiască viaţa fără implicarea europeanului modern pe care îl considerau straniu. Am ales următoare secvență din cartea lui Mehedinţi ca să înţelege-ţi despre ce vorbesc: „Fiecare trăia închis în orizontul lui. Cei din bazinul Mediteranei nici nu visau că dincolo de pustia Saharei trăieşte o întreagă lume cu pielea neagră, cu părul creţ şi lânos ca al mieilor, cu nasuri turtite etc., etc. Pliniu mărturisea cu naivitate: Cine ar crede că există si oameni negri, dacă nu i-ar fi văzut în carne şi oase? […] Nu pământul e izvorul bogătiei, ci omul. Pe unul şi acelaşi pământ, un neam e sărac, altul e bogat. În Alaska (la Kloţtdyke), eskimosul abia trăieşte din pescuit şi vânat, suferind cumplit de foame, pe când americanul din Statele Unite îşi face hotele luxoase şi sfredeleşte pământul îngheţat ca să caute aur.

Însă ce crede şi ce credea mintea europeanului? Că înainte oamenii trăiau bine, că era necesar doar să întindă o mână pentru a se hrăni, sau că au o viaţă ca în rai, mereu cald şi bine, mereu verdeaţă şi flori, de ce să nu trăim şi noi aşa nu? Da, asta e mintea omului care fuge după bogăţii şi aşa va rămâne, nu se va schimba. Dar de ce nu ne-am gîndit că poate oamenii ăştia n-au ce mânca, că mor de foame, că se mănâncă din cauza asta unii pe alţii, că dezgroapă morţii ca să-i mănînce, că spun fuuu la usturoiul şi brînza noastră, că în regiunile ecuatoriale primitivii mâncau tot ce le cădea la gură fiindcă insectele rodeau tot, că umezeala din partea ecuatorului făcea să putrezească tot. „Sunt încă ţinuturi, in care omul aproape nu ştie ce e munca, ci trăieşte din hrana găsită de-a gata. După cum maimuţa mănâncă: poame, rădăcini, seminţe, ouă de paseri ş. a. tot astfel unele hoarde de sălbatici trăiesc, culegând ceea ce e bun de mâncat. Fuegienii de pildă rătăcesc pe malul oceanului, adună scoici şi ce la mai dă marea”. La oamenii ăştia primitivi abia vedeai un copil, fiindcă jumătate din ei mureau înainte de 20 de ani. Iar copii la 6 ani trebuiau să-şi găsească singuri hrană. Iar din toate astea rezultă faptul că în sălbăticia lor, omul primitiv nu cunoştea bogăţia şi nu o cunoaşte nici azi cu toate că înainte omul era mai neînvățat ca acum. Da, aveau probleme mari economice din cauza sălbăticiei lor, dar au ieşit din asta cu ajutorul uneltelor. Bărbatul, cu ajutorul uneltelor distrugătoare (arme) ajunge vânător, iar femeia, cu ajutorul uneltelor creatoare, ajunge lucrătoare de pământ. Din culegerea animalelor tinere a ieşit îmblânzirea lor. Bărbatul, luându-le asupra sa în câteva ţinuturi, a devenit păstor şi a ajuns într-o cale închisă: în pasivitatea ciobăniei, din care n-a ieşit decât în chip sporadic sub forma de războinic. Femeia, ca îmblânzitoare de animale, a ţinut înainte drumul prielnic: din lână şi piei a dezvoltat industria, după cum cu ajutorul focului, ca gospodină, născocise olăria. Abia în ţinuturile unde şi bărbatul a apucat calea femeii, adică lucrarea pământului şi industria, s-a putut ajunge la faza omenirii civilizate.

Prin urmare, oricâte descoperiri tehnice vor fi făcut bărbaţii, îndrumarea spre civilizaţie a pornit îndeosebi din munca cea creatoare a femeilor.

Dacă pînă acum am vorbit din perspectiva tehnicilor materiale, adică Civilizaţia, să privim acum evoluţia omenirii şi pe altă latură, cea a Culturii, adică a creaţiei. Aşa cum în latura materială omul a născocit unealta, tot aşa în latura sufletească, omul mut de odinioară a născocit graiul articulat. Fenomenul acesta este dintre cele mai minunate în evoluţia speciei umane. La fel cum animalele au relaţii simple şi tipice între ele, aşa şi omul ca să le fie mai comod în a se înţelege, au născocit pe baza graiului articulat mijloace simple de comunicare. Însă cum a apărut graiul? Dacă ne-am uita la fraza lui Bergson care spune că : „noi gândim pentru a lucra, nu pentru a cugeta” atunci ar fi demonstrat lucru că originea graiului a stat în strânsă legătură nu numai cu evoluţia creierului, dar şi cu munca omenească. Şi dacă mă gîndesc mai bine e adevărat, fiindcă atunci cînd muncim scoatem anumite sunete. Deci, putem spune că, în genere, ritmul muncii se traduce în ritmul sunetului care o însoteste  atât extern cât şi intern adică coardele vocale. De aici şi a apărut şi graiul. Grație uneltei psihice numită grai, care dă creierului omenesc puţină putinţă să „creeze”, paralel cu munca materială, legată de unelte, care duc pe om la civilizaţie (adaptarea cu mediul geografic), s-a dezvoltat în toate grupările omeneşti şi o muncă superioară de adaptare a individului cu strămoşii, cu contemporanii şi urmașii, adică s-a realizat o întreagă tehnică psihică, prin care antropoidul de odinioară s-a pus în echilibrul cu universul spiritual, în care a intrat după ce a depăşit animalitatea. Toată această psihotehnică o numim cu un cuvânt mai curent cultură.

Cultura este suma tuturor creaţiilor sufleteşti care înlesnesc individului adaptarea la mediul social. După cum frunza are două feţe: una strălucită, spre soare, alta mai întunecată, întoarsă spre pământ (dar foarte însemnată, fiindcă prin aceasta planta respiră şi se hrăneste zilnic) tot aşa viaţa omenirii are două aspecte: unul teluric – civilizația adică tehnica materială; altul ceresc –  cultura, sau suma tuturor produselor sufleteşti, prin care omul caută să intre în echilibru cât mai deplin cu restul creaţiunii şi, în genere, cu universul moral care îl cuprinde. Amândouă aspectele acestea sunt inseparabile şi simultane, nu succesive, cum pretinde morfologia istorică a lui Spengler.

Din cele relatate pînă aici rezultă faptul că Civilizaţia şi Cultura sunt noţiuni fundamental deosebite. Una priveşte lumea materială; cealaltă e de natură exclusiv sufletească. Dar apare o întrebare… Bun, dacă tot am explicat fiecare noţiune în parte, pînă la urmă, există un raport, o corelaţie între aceste două noţiuni? Răspunsul ar fi unul simplu. Sigur că există o corelaţie între acestea fiindcă tehnica materială sau civilizaţia şi tehnica spirituală sau cultura sunt nu se poate mai intim legate. Amândouă se întâlnesc zilnic în linia mediană a muncii. Si e firesc să fie asa: viața însemnează mișcare si activitate, iar munca de toate zilele are continuu un aspect bilateral: unul material, altul sufletesc, care se pot urmări chiar şi în munci ce par la prima vedere destul de vulgare. Oricât ar fi însă de strânse legăturile dintre civilizaţie şi cultura, despre proporționalitate nu poate fi vorba. Raportul dintre cele două fenomene poate fi uneori în una şi aceeaşi persoană, în unul şi acelaşi popor, disimetric până la caricatură. De pildă poate fi cineva foarte civilizat, dar sărac în cultură, ori invers: o stare de civilizaţie modestă se poate asocia cu o foarte bogată cultură. De exemplu, dacă cineva locuieşte o casă cu tot confortul modern se îmbracă în chipul cel mai rafinat, se hrăneşte după cele mai savante reguli culinare şi călătoreşte cu mijloacele de locomoțiune cele mai perfecționate, evident nimeni nu-i va tăgădui titlul de om civilizat.

Nu ştiu pe cît de înţeles e pentru voi ce am scris eu pînă acum, dar ce e important în toate astea este că „Prin cultură, omul se simte ca si Prometeu, alături de zei.” şi e adevărat, deoarece cultura e plăcerea de a produce bunuri culturale,adică, opere de artă, ştiinţă, etc. E drept că nimeni nu te va obliga s-o faci, asta ţine de tine, de cultura Ta interioară, de personalitatea ta, dar dacă nu ştii ce e asta degeaba citeşti ce scriu eu acum, oricum nu vei înţelege. Doar un om citit cît de cît va înţelege adevăratul sens al acestor două mari concepte.

Diana D.

Articolul precedentPierduta in vis
Articolul următorDecide-te!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Discover

Sponsor

Latest

Cand ma saruti…

Cand ma saruti simt cum pamantul imi fuge de sub picioare. Cand ma saruti simt fantezie, bucurie, iubire, mandrie, ma simt frumoasa si speciala, simt...

For you… <3

El nu este perfect, el deseori își pierde răbdarea și transformă lumea noastră într-o furtună de unde abia mai ieșim ! Dar el îmi desenează...

RAȚIONALITATEA SEMNIFICANTĂ ȘI OPERAȚIONALĂ ÎN DISCURSUL POLITIC(Teză de licență-rezumat)

Am ales să cercetez ceastă temă deoarece este destul de importantă și actuală, fiindcă discursul politic este o componentă esențială a limbajului în epoca...

Cine a spus că să iubești e o greșeală?

Cine a spus că să iubești e o greșeală? Pentru că cine a făcut-o,sa mințit pe sine însuși. Să iubești pe cineva este egal cu, să...

Tăcerea nu spune nimic?

Tăcerea este marea artă a conversaţiei. William Hazlitt Ce este tăcerea? Înainte să încep a scrie aceste rânduri am cerut să fie linişte în cameră. De ce?...